Logic will take you from A to Z, but imagination will take you everywhere!

miercuri, 31 august 2011

On that first day of autumn ('11)

Oricat de banal ar parea, m-a (re)apucat nevoia de a scrie; nevoia, nu dorul! Dor imi e de la ultima postare, articol,  ultima data cand am apasat pe "publicati postare". Iar nevoia, a aparut cand am remarcat cum pe tastatura mea cu miros de acetona si putin lipicioasa de la limonada, se pune praful.

Treaba este ca, de cand lumea (lumea mea, la propriu), a fost "me vs. summer"; iar, pana acum, am dres-o cu chiu cu vai, in plecari spontane, studiu constant si probabil o senzatie mai profunda de "a apartine".
Asa stand treaba, cam asta mi-a fost senzatia pana in vara lui '11, cand, dupa mult timp, the summer wins. Nu pot sa fiu ipocrita, sa nu recunosc ca am avut o vara ... "multa"!



Imediat dupa examene, am fost la The Wall in, biensur, lovely Budapest, beneficiat apoi de doua escapade zise folk n' jazz la Garana, Bon Jovi in Bukarest si o saptamana de "surviving Parang". Toate intrepatrunse de weekend'uri furate si petrecute la Partos si multe ore impreuna cu Mendelssohn, my latest obsession.

Totusi, parca mai mult ca niciodata, m-am pierdut putin cate putin prin intersectii... si am decis ca nu ma mai lupt cu vara; cu glezna sucita, cu partituri nedescifrabile, cu pasiuni trecute, da; dar cu vara, cand nu dispun de un intelect stabil, exclus!

Asa ca am asteptat pana acum, cu doua zile dupa cea pe care am desemnat-o ca fiind prima zi de toamna.
And, on that first day of autumn, am simtit pentru prima data din Parang, senzatia de frig, ca traiesc si ca imi e dor (si mai am inca despre ce!) sa scriu.


joi, 16 iunie 2011

Da, da, nu, nu!

Doamne fereste sa ma pui sa aleg! De ceva zile, ca sa ocolesc subtil si sa (ma) scutesc de pus cap la cap playlisturi reprezentative, ascult jango radio. Sincer, nici nu stiu cum am ajuns la el... probabil, printre anunturi facebook, vreo doua-trei mailuri in ungureste din care nu inteleg o boaba si cateva chestii relativ esentiale din gmail, am dat si de radio jango. Asa; astfel, cum spuneam, ascult de cateva zile de la Art/Experimental, Heavy Metal station pana la Bubblegum station (da, si pe mine m-a derutat denumirea).
Totul bine, am fost scutita de a participa activ la ce si cum-ul cel de toate zilele. Ca si cand ieri am aterizat din statutul de 'cave person' in civilizatie, am descoperit butonul de next. Astfel ca, pe statia Art/Experimental am apasat vreo 10 minute butonul next pana am dat de Sonic Youth, iar de statia Alternative/ Indie nu m-am mai atins de cand am trecut isteric prea repede peste Unravel a lui Bjork. Si asa am devenit iarasi stapana pe deciziile mele.

johnny cash & u2 THE WANDERER
   
  Asculta  mai multe  audio   diverse

Intr-o alta dimensiune, mi-a fost atat de dor sa scriu, incat sunt (se pare...) in stare sa umplu 10 randuri despre amaratul de jango radio. E o perioada de tranzitie pentru mine, ma adun putin cate putin de pe randurile examenelor de pian, armonie and co, iar inceputul verii nu face decat sa incetineasca procesul. Totusi, speranta e, in general, cum spun si americanii in nuvelele lor... pe drum! Asadar, de maine incerc sa imi redescopar intelectul, "ce si cum-ul" si cat de mult se face cu masina pana in Ungaria.

Si asa am devenit iarasi stapana pe deciziile mele :)

duminică, 5 iunie 2011

Experiente

Fara sa vrem, in fuga noastra generala, de multe ori fara sens, avem un moment de melancolie ce precede vara, concediile, escapadele si plajele din Grecia; bun, reformulez: eu am un moment de melancolie (nu incercam sa imi arat originalitatea si unicitatea in lume, dar ma gandesc ca poate unii dintre voi chiar ati reusit sa evitati perioada odata cu trecerea anilor). Nurofenul meu pentru melacolie e in general punerea in scenarii fabuloase si exotice a tot felul de experiente, dintre care, multe, poate absurde. Stiti voi, experiente... cele despre care Oscar Wilde spunea: Experience is the name every one gives to their mistakes.
Is it?

marți, 26 aprilie 2011

Waking is better than sleeping

We can't pretend we haven't been told. We've all heard the proverbs, heard the philosophers, heard our grandparents warning us about wasted time, heard the damn poets urging us to seize the day. Still, sometime we have to see for ourselves.We have to make our own mistakes.
We have to learn our own lessons.
We have to sweep today's possibility under tomorrow's rug until we can't anymore, until we finally understand for ourselves what Benjamin Franklin meant. That knowing is better than wondering.
That waking is better than sleeping.
And that even the biggest failure, even the worst, most intractable mistake beats the hell out of never trying.

=> doza mea de realitate, inainte sa incep sa functionez din nou, maine. :)

luni, 18 aprilie 2011

Intre 'deja' si 'nu inca'

Dintre toate cele patru, primavara este cel mai usor sa fi sarcastic. Domina fericirea de o clipa, pomii infloriti si aerul e numai bun;, iar strazile, alta data pline de noroi, de ploaie si de toate cele ce rezulta din crizele existentiale ale lui Noiembrie, sunt acum covoare colorate, demne de platou numai bun de pozat si adaugat versuri din Enya sau ceva, la sub(demi?)sol; oricum, toate cele precedente tin isonul dragostei, clar, al cuplurilor 'mooshrooms style' ce se posteaza pe malul Begai.
Ce daca isonul se deplaseaza cu o coma mai sus sau mai jos, ce daca uneori de'a dreptul modulam si ajungem in minor? Minorul de primavara nu e nimic mai mult decat o ploaie de dimineata, dupa care oricum iese soarele, si ciupercarii indragostii revin la datorie.

Pe cat de 'nicicum' si 'niciunde' era primavara trecuta pentru mine, surprinzator, anul asta ma plasez undeva intre 'deja' si 'nu inca'...

miercuri, 23 martie 2011

Lectie despre cub

Se ia o bucata de piatra
Cubul este un lucru atat de complex, inca ma pierd uneori in el; poate ca nici nu sunt singura, avand in vedere ca nu eu sunt cea care i-a redus denumirea la ‘cub’, cand el se numea mandru, hexaedru                                                                                        
Ca sa nu ma pierd, am decis sa il reduc si mai mult, sa il sacadez pana ce obtin sase patrate; patratele raman patrate, nu as dori sa ii rapesc individualitatea… Vedeti, eu aici cred ca greseste si stiinta, si oamenii; inlocuiesc liberul arbitru cu logica, iar ce suntem, cu cat rezultam.

După aceea se sărută de numărate ori cubul…

Dragule, rezultatul ecuatiei dintre tine si mine a fost parca mereu un patrat cu o latura lipsa. Ni s-a explicat frumos ca, de cand lumea, patratul are patru laturi si ca se gasesc sase intr-un cub; ni s-a spus chiar si ca nu omagiem suficient perfectiunea, creatia fara cusur, ca personalizam si binele si raul, iar inauntru la noi intra atunci si toate cele rele si toate cele bune, prin latura lipsa…

- Ce cub perfect ar fi fost acesta
de n-ar fi avut un colţ sfărâmat!

Poate ca nici noi, ca si oamenii, nu suntem pregatiti sa acceptam perfectiunea, din simplul fapt ca nu o cunoastem, fiind defecti. Mi-ar placea mult ca lectia despre cub sa ramana intre cei patru pereti ai salii de clasa, cum probabil si lui Stanescu i-ar fi placut mai mult sa etaleze in versuri un cub perfect, iar nu unul cu un colt sfaramat (totusi, din intamplare sa fie plasata poezia in volumul Opere imperfect?!); dar asa suntem facuti, sa ne folosim de stiinta pana ajungem pe culmi, iar de acolo sa cadem in neant doar din cauza unei note muzicale cantate in masura gresita, unei replici spuse in actul anterior sau a unul blitz focusat gresit…
Coltul sfaramat e latura noastra lipsa, dragule, e ceea ce ne acorda liberul arbitru, ceea ce ne lasa sa alegem daca ramanem in patrat, sau adaugam un ‘prin absurd’ la ecuatia noastra. Stiinta nu e nelimitata; sunt cele 3 laturi; ceea ce ne face deosebiti este latura lipsa. Iar ceea ce nu stiu ei, dragule, este ca latura lipsa nu s-a creeat ca eu sa fug de tine, ci ca sa evadam impreuna.

Pieri din mintea mea!
Revino-mi în inimă!                    
                                      

miercuri, 16 martie 2011

Omenirea se raceste

Don't wonder why people get crazy, wonder why they don't!

Abia imi revin din a mea prelungita raceala, trezita brusc la realitate cu replica "avem sambata de cantat, maine vi la repetitii!"... Luni, cand ma caram patetic acasa, cu febra, cu gandul ca nici cel mai optimist om nu mi-ar mai putea prezice un lucru cat de cat pozitiv in viitorul apropiat, ma gandeam la oamenirea ce, serios vorbesc, se raceste. Metaforic vorbind, clar! Sunt constienta doar, pana si la 38 de grade, ca nu toti sunteti brusc in pat doar pentru ca eu sunt cu mucii pe tastatura...
Nu ma gandesc la asta acum, pentru ca ar fi primavara, si starea generala brusc da un 'switch' si devine happy happy joy joy; nici pentru ca ar fi post, nici pentru ca dupa 3 zile cu mine insumi constat ca ma simt singura si intr-o sala cu 100 de oameni toti cu ochii pe mine. Ma gandeam la asta cand eram in Berlin, si ma intrebam despre sensul vietii in muzeul lui Kathe Kollwitz, printre zeci de autoportrete si scene de razboi...


In Germania interbelica, duritatea era la ordinea zilei. Slabiciunea, sentimentul, vulnerabilitatea erau simtaminte supraevaluate, eventual lasate in grija poetilor. Germania nu promova ce simti, promova puterea, perfectiunea, strictetea ce eventual poate fi regasita in randul trupelor de balet rusesc... dar sentimentul? Sentimentul era demn de mila, de 'tarile de jos'.
Ei bine, germani sau evrei, din Paris sau din Cluj, toti suntem brusc mult mai... reci. Te salut daca ma saluti si tu; iti spun ca imi place sa citesc Blaga sau N. Kleimbaum, uneori vineri seara, in loc sa fiu in oras, doar dupa ce stiu ca si tu ai micile tale secrete anti-sociale...
Am investit in imobiliare, in resedinte de vara la munte, la mare, in artisti falsi, in istorii neconsacrate si in valori inversate, dar am uitat sa investim in relatia cu cel de langa noi. Sa fim oameni, nu antreprenori!

Evit acum sa dau exemple personale. Am avut norocul de a avea mereu oameni langa mine; am avut oameni langa mine si atunci cand ma simteam singura, si cand eram in gara gata sa plec spre Neverland, si cand eram pe un coridor de spital dand telefoane disperata. Nu stiu daca mi se datoreaza mie, sau faptului ca am fost intotdeauna incapabila sa invat ce trebuie pentru teza la antreprenoriale... :)

Dar, am sa spun si eu, ca in atatea alte dati, ca tomorrow is the first day of the rest of my life. Maine incerc sa fac din cafeaua aia cea mai buna cafea de pana acum, si din discutia cu a mea 'genuine' prietena intr'adevar un inceput de zi care sa merite traita.

E deja 11:44 pm, oficial aproape 'maine', cand va trebui sa imi etalez vocea de Gollum... dar daca tot mai am 15 minute din 'azi', ma duc sa beau un ceai cu rom in curtea din fata.
Never war again!, spunea Kathe; asa ca hai sa nu il omoram pe cel de langa noi, totusi; drop the ego when it comes to humans!

luni, 28 februarie 2011

That was then and this is now

Cam asta ar fi problema: atunci cand scriu, vreau sa scriu iar nu sa ma plang; sau sa va pasez pur si simplu voua intrebari la care nu sunt eu in stare sa imi dau raspuns. Asa ca prefer sa selectez. Iar, in zile ca cele de azi, cand totusi tacerea nu e mai puternica decat muzica, ii las pe the Monkees sa dea verdictul.


I've led a thousand lives it seems!

luni, 7 februarie 2011

Me vs. my ego (II)

welcome back disfunction. sau 'hello darkness my old friend'.
vin de afara, am baut un ceai in curte, in plina ceata, alaturi de vremea care se schimba; ce face ea, vremea? well, it's doing okay, it's planning to (probably) 'let it snow' again.

Me: you know, imperfection is calling me; load and clear!
My ego: ... okey, live by yourself, then. I'm taking a vacation. I'm going to Neverland!
Me: you never asked me to come with you in Neverland, and a vacation sounds really good; necessarily, actually.
My ego: In your world, I'm your Neverland; exclude your soul and let me jump in!
Me: No... quiting smoking was for you; I think I'll keep my soul; heard that it can bring Neverland to me as well.
My ego: Okey; but it doesn't believe in you, Peter Pan!
Me: Maybe, but I always had a thing for Tinker Bell; so, goodbye for now. I hope you and my mental sanity enjoy your trip...

Si a plecat, fara sa stiu cine castiga, defapt...

duminică, 6 februarie 2011

Desperation

Oscar Wilde spune, prin viziunea -sau faptele- lui Dorian Grey, ca "totdeauna exista ceva ridicol in simtamintele celor pe care am incetat sa ii mai iubim". Asa se explica si cum, din mare dragoste, domnisoara Sibyl Vane devine pur si simplu... caraghios de melodramatica.

Intr-un articol mai vechi, spuneam despre acel zid, acea imagine pe care o construim, over and over again, pana ce ne indepartam de esenta persoanei. Totusi, mie imi era zdruncinata mandria prin acea perioada.
Revenind la ridicol si caraghios. Eu cred ca totul pana la urma pleaca de la mandrie; acolo isi au originile si egou'ul si standardele si tot ce ne distruge noua fosta cale pavata spre fericire. Astfel, acel ridicol din simtamintele celor pe care am incetat sa ii mai iubim... nu e doar o reactie tipica unui coleric, nici un aforism ce da dovada de mare inteligenta si intelegere a naturii umane, ci pur si simplu o ofensiva asupra egoului; care, cum e si normal, are reactii adverse. Sibyl Vane nu si-a schimbat atitudinea, sau generalitatile fapturii, ci pur si simpulu... a avut o seara proasta. Nu a jucat atat de bine, fiind, cum spunea ea, 'distrasa'. si ZBANG! -imaginea se sparge, zidul e doborat (fara sa fie inaltata vreo Branderburg Tor in loc), iar egoul simte presiunea fieroasa a primei sageti.



Nu gasim ridicol lamentarea, disperarea, refuzul celor pe care am incetat sa ii mai iubim; gasim ridicol momentul in care am spus 'te iubesc', in care am facut promisiuni, in care ne-am lasat mintea sa umble lelea prin Neverland. Adica pe noi; adica idealismul nostru, impulsivitatea...





Sibyl Vane are un sfarsit gen piesa de Shakespeare; noi, in secolul 21, avem presupuse gauri in cap...
Am evoluat, deci? 

miercuri, 26 ianuarie 2011

On the road (I)

Off to Berlin... hoping not to freeze! :)

---later that day---
Scriu tot aici, avand in vedere tastatura din Österreich, si incapabilitatea mea de a incepe o alta postare. In plus, ma chinui sa scriu, si fara ochelari, si cu z-ul devenit y, si cu apostroful ce, dupa minute intregi de benoclare, tot inexistent e.

Dar, mie mereu Viena mi-a dat o stare de beatitudine, de "neverending story"; deci, ma duc afara...

joi, 20 ianuarie 2011

Capricii

Mai mult decat vremea mohorata, ma deranjeaza starea mea de amorteala. Am luat o raceala, vai de capu' ei, fara febra, fara mari dureri de gat, clar nu ar intra nici in top 30 al racelilor, dar suficienta cat sa ma scoata din priza. Ori am varsat cafea pe priza, si mi-am ars usor circuitele...


Am dormit azi noapte, dupa nu stiu cate zile far'de'somn, dar m-am trezit adormita. Am primit o cafea buna, de top, si mi s-a parut ca sunt iar la bufetul ala scarbos de unde-mi cumparam primele cafele, acum ceva ani. In plus, maine am examen, greu, requesting all Beethoven, Bach & Liszt. In vreo 20 de minute ma duc inapoi la domnul Meltzel; el trage de mine sa traiesc intr'un continuu alegretto, iar eu ma plang de cafea, de noapte si de maine.
Dar cu putin noroc, in vreo saptamana voi fi in Berlin...

marți, 11 ianuarie 2011

Lisztoven

Aici trebuia sa odihneasca un:  -intro cu mega mult feeling post-revel- !!

Well, schimbam un unu sau si naravu'?
Acum imi dau seama, ca tare prost pica perioada de 'acomodare' in noul an. Lucru, examene si niciodata suficient timp sa iti savurezi cafeaua. Sau sunt doar eu, iar tehnicile mele de (auto)organizare se deterioreaza de la acel unu?

As incerca sa demonstrez acum cat am evoluat, cat din toate discutiile nonsense din ultima vreme mi-au ramas in creieras, dar acesta din urma pare a fi prea ocupat sa arbitreze meciul din Liszt si Beethoven... Liszt sustine ca are prioritate, desigur, avand ca argument fuziunea dintre tehnica si estetic, iar Beethoven isi are pur si simplu egou'ul ca argument definitiv.
Iar eu, sunt la mijloc, inca pacifista (sper), sustinand doar asa, cu cate o replica stanjenita, ca azi ma doare mana de la Beethoven, si capul de la Liszt, chiar daca pana azi-dimineata eram intr'un pasional menage a trois, jurandu'ne iubirea pana la reumatism...

Ei, probabil ca pana maine ne trece; sau cel putin, mie imi trece... Ca doar si la intrebarea: ce ati alege intre clasicism si romantism?, raspunsul meu ar fi puntea! Iar daca nu, in cateva luni schimb programul si ii abandonez pe amandoi! Dar pana atunci...

I'm sticking with you
'Cos I'm made out of glue!