Logic will take you from A to Z, but imagination will take you everywhere!

vineri, 30 aprilie 2010

Nicicum.

Haituim acel "happy ending". Serios, e bine folosit acel "a haitui". Nici nu stim exact ce vrem. Stim doar atunci cand pierdem acel ceva, orice ar fi el. Sau cand nu il avem, sau cand vedem in jur ceva mai bun.
Sa detaliez, pentru ca probabil merita un detaliu acest "intro" cu tenta de revolta.
Revoltata, totusi? Da, sunt. M-am saturat sa fiu in contratimp cu lucrurile, sa imi pice fisa, cum s'ar spune, prea tarziu. Lucrurile se intampla pentru ceva, se intampla tot felul de lucruri si intamplarile creeaza povesti. Sublim, e efectiv sublim ca noi toti stim asta. Ca de stiut, o stim, o postam pe facebook, myspace, hi5, twitter, bloguri, tricouri, pereti, mail inclusiv. Dar ne ratam povestile, defapt. Trecem pe langa ele fara sa le observam, sau trec ele pe langa noi. Ca si atunci cand te apropi de statia de fir, ai miopie, si te chiorasti la ce troleu sta in statie. O fi 4, o fi 5, orice, dar tu nu alergi decat atunci cand sti sigur ce e. Oricum, azi m-am benoclat la troleu, de pe trecerea de pietoni pana 10 metri mai tarziu, crezand ca e un 16. Desigur ca pana la urma mi-am ratat 15-le...
Stupid exemplu, dar clar. Pana nu e sigur, nu depunem efort. Pana nu suntem pregatiti, refuzam, si pana nu primim factura, nu recunoastem ca am vorbit la telefon de 20$ cost suplimentar.
Nu pot sa fac acest post artistic. Nici bine scris nu stiu sa il fac. De ce? Pentru ca acest post isi merita titlul de nicicum.
Dar am obosit, sincer, am obosit ca fericirea aia pe care o haituim sa fie doar in vise, de moment, de scurt metraj, din care sa ma trezesc. Acum sunt trezita. Dureros de trezita, deranjant de trezita; ca realitatea, eh, mai doare uneori. That's all. Maybe it is just today. Pentru ca ieri, ieri am avut recital, si a fost ... a dream? Dar e ok sa nu ma trezesc. Mai am unul si saptamana viitoare; si ca leac pentru zilele ca ieri... am sa inregistrez ;))

miercuri, 28 aprilie 2010

requiem pentru toamna

Imi e dor de toamna. Am crezut intotdeauna ca toamna (mi) se intampla lucruri frumoase. Nu stiu de ce; probabil e si aberant, si ne-adevarat; dar cred asta de mult timp. Cel mai bun recital, cele mai bune cafele, cel mai fain prim sarut, prima data cand mi-am vopsit parul (pueril, asa'i?). Ca sa nu mai vorbesc despre apusurile urbane; si mi-am amintit acum de de o fraza, scrisa intr-un octombrie, acum vreun an si ceva: "...aratam ca un cuplu haotic in mijlocul unui apus urban in octombrie melancolic..." Ei, vremuri trecute, nu?

Dar pentru ca scriu aici doar din februarie, si nu am avut ocazia sa public ceva scris in alt octombrie, unul mai recent, am sa  postez acum. Asa, de dragul toamnei trecute, celei perfecte de acum 2 ani, si cele ce vor mai veni.

Nu e neaparat rugina din pomi motivul pentru care cafeaua are un gust mai bun toamna. Doar cafenelele ce par mai boeme, mai frantuzesti ar putea intelege de ce pana si lingurita are un gust mai dulce, mai intelegator; stie ca toamna nu ne permitem sa ne amaram cerul gurii, pentru ca in curand ne va napadi rugina. Cu toate astea, cand ies afara toamna, imi lasa parul desfacut, ca sa il bata vantul oricum si oriunde va dori. Stiu ca nu ma va transpunde in prajeala din vara, pe malul marii, unde parul fetei va avea inca varfurile ude si sarate, cu stropi reci alunecandu-i pe umerii goi si bronzati, numai buni pentru el sa priveasca. Iar daca se vor apropia putin, poate ca soarele va incepe sa apuna, pentru ca si vara e solidara si le va da intimitatea si intunericul pe care si-l doresc. Dar despre mare... ma opresc aici; pentru ca cel putin toamna asta, pe mine vantul sigur nu ma va purta mai departe de urmatoarea cafenea. Cu parul meu de culoarea ruginei, cu tot.

PS: poza e tot dintr-o toamna... una satena, si veche de vreo 3 ani :)

duminică, 25 aprilie 2010

Furtuna metaforica

Sunt singura acasa. Acasa, in curte, peste tot. Stau pe veranda cu o cafea si cu o oarecare incercare esuata de ...pranz! Urmeaza sa ploua, probabil foarte tare, la cum se arata cerul. Dar nu e asta important, nu e nici macar o problema; mereu mi-au placut furtunile. Mi se pare ca "rad" tot in jur. Iti iau tot ce vrei, uneori si ce nu vrei, iar de cele mai multe ori ce nici nu sti ca trebuie sa dispara.
Vreau sa las furtuna din seara asta sa imi ia tot ce vrea, tot ce nu imi trebuie mie, tot ce vor altii sa mai ia, tot ce a mai ramas, tot ce nu mai conteaza, dar mai ales tot ce e in plus. In asa fel, incat sa raman cu esentialul. Si ceva frumos aici: nici nu vreau sa imi dezvaluie care e acel esential; asta e superb, sa il descopar eu! Sa nici nu stiu cand m-am indragostit, cand am crescut, cand unii au plecat si pe unde mai sunt acum.
Mi-ar place ca furtuna din seara asta sa ma salveze de mine; pana ce nu mai ramane nimic de salvat, ca atunci sa ma pot rezuma la a trai; adica la tot.
Cerul e aproape negru; poate se ia curentul, si o sa cant la pian in seara asta singura, in casa mare si cu lumanari aprinse cu bricheta din alte vremuri.
Mi-am pus Andries acum; si pana incepe ploaia isterica, ma pun sa termin o carte; pentru ca, in cazul in care furtuna chiar va sterge tot, sa nu trebuiasca sa ma intorc la capitolul intai. Ca acolo nu mai e nimic de trait, nimic esential... doar vremuri trecute, care pun catuse cuvantului dor.

sâmbătă, 24 aprilie 2010

Haos. dulce, adorabil haos.

Am ajuns acasa azi... acum vreo ora; pe la 3. Am plecat ieri dimineata, si am ajuns acum. Cam atat si cu programul stabil. Cam atat si cu rutina, de altfel. Defapt, nu cred ca am mai dormit singura de vreo 6 zile; si in patul meu... nu am mai dormit de vreo 2.
Initial m-am postat la tastatura cu gandul sa va spun cate am pe cap, cate lucruri se intampla si cum acestea sunt de'a dreptul pervers de frumoase cand fac intoarceri bruste de 180 de grade.
Dar nu. Nu azi. Azi nu e timp de lamentare; pentru asta sunt noptile si barurile. Azi e timp de acum, si eu acum in loc sa ies din taifunul in care am intrat, ma duc sa ma arunc si mai tare, sa traiesc si mai mult, si mai frumos, si mai mult acum-ul.- asta ar fi partea cand umplu 5 randuri cu definitii si sfaturi legate de carpe diem, dar as fi deplasata, probabil, asa ca mai bine promit pe viitor un link catre Dead Poets Society - !!!
Si eu... fagaduiesc sa revin cu picioarele pe pamant curand (si mie si voua); si implicit si cu degetele pe tastatura, dar acum mai am nevoie de putin timp sa ma uit in toate partile, ca sa gasesc locul unde sa ma opresc.
Va las cu Nightwish, ca eu i-am avut vara trecuta, cand m-a avut si pe mine Sibiul, dragul de el.


joi, 15 aprilie 2010

Totul trebuie pus pe baze comerciale.

Am scris postarea (imi e putin nenatural sa spun articol, are un ton prea formal) in statia de autobuz, in timp ce citeam Forsyte Saga, de Galworthy. Am dat, involuntar, cu cunostiinte aproape nule referitoare la subiect, firesc pentru momentul in care incepem sa citim ceva nescunoscut, peste titlul meu: "totul trebuie pus pe baze comerciale".
Acel "trebuie" m-a lovit, ca sa zic asa, aproape frontal, si a dat o traiectorie noua gandurilor ce ma bantuiau pe moment.

De ce trebuie? De ce citatul scris si referitor la sec IXX - inceput de XX, a avut asupra mea un impact de deja-vu, deja-trait, deja-citit, deja ma indepartez de franceza... Probabil l-am recunoscut in sistemul, gandirea, chiar si faptele! din sec XXI; actuale, vreau sa spun; de/ la ordinea zilei.

Personal, incerc sa imi pastrez un idealism, stingher, supraevaluat sau minimalizat, cum ar fi el. Idealism in care cuvinte ca bani, comercial, presa, scandal, cotidian, ex-intimitate se afla departe.
Virginia Woolf spunea ca "nothing has really happened until it has been recorded". L-as traduce, dar cuvant cu cuvant isi pierde ideea, iar eu ideea vreau sa o mentionez: nimic ce nu aduce profit nu merita investitii, sau sa conteze cat de putin.

Nu vreau sa judec societatea, nici macar sistemul; ne ocupam suficient de asta in toate institutiile si cafenelele din tara, poate chiar lume. Si ca venind vorba, zilele astea sunt oricum prea ocupata sa ma judec pe mine insumi.
Dar sa revin la idealism. Si idealismul tineretii, al visurilor, al valorilor, al tot ce mai conteaza il vindem? Pentru ce, la ce pret? Ca sa sfarsim intr-un birou decorat in stil feng shui in centru de Viena, intr-un cotidian care ne-a invatat (sau ne-a dictat, depinde de cat de mult ne permitem sa judecam) cum e bine, sau profitabil, sau inspirat sa traim?

Chiar inainte sa vina autobuzul am constatat ca nu stiu exact sa imi raspund la intrebari, sau ironii sau (pre)judecati; si cu ceva doza de obraznicie, obraznicia sincera a copilului atunci cand spune ca nu vrea sa isi faca tema la mate, vrea sa joace fotbal, tin sa adaoug ca... nici nu vreau! Nici sa imi bat capul, nici nimic; poate cafea, acum ca nu mai am voie : )
Deci prefer sa vad ce spuneti voi, ce raspuns imi dati voi, ce feedback primesc.

Eu, ce vreau, ar fi, daca tot vorbesc de ce se cumpara, ce se reduce, ar fi inocenta mea... Pe care, foarte probabil ca as vrea-o inapoi. Va dau oricat, dar aduceti-mi inapoi creionul de "culoare pielii"; v-as da fondul de ten... redus la cat vreti voi!

luni, 12 aprilie 2010

Wikiquote

Nu stiu sa vorbesc despre ziua asta. Probabil ca daca nu ar fi 12:58 am si nu mi-ar fi imposibil sa dorm, nici nu as fi intrat pe blog. Dar dat fiind faptul ca here I am, iarasi in fata tastaturii, iarasi fara sa stiu exact ce am in cap, sau ce vreau, renunt fara prea multa greutate la detalii personale si incerc sa sherui o... ce imi place mie sa numesc good line; sau perfect line; da, damn it, chiar daca are o doza de sirop!

At this moment there are 6,470,818,671 people in the world. Some are running scared. Some are coming home. Some tell lies to make it through the day. Others are just now facing the truth. Some are evil men at war with good and some are good struggling with evil. Six billion people in the world - six billion souls. And sometimes all you need is one. 
(Peyton Sawyer)

De ce this line? Pentru ca dupa o conversatie de vreo ora cu Andy, mi-am amintit de acel "...all you need is one..." I don't know if I found or will find the love of my life, whatever, dar acel "one", cand am nevoie, e acolo. Cu taxi si apusuri si ultima tigara!

duminică, 11 aprilie 2010

Ne "primaverim" pana la supradoza

Romanu' vine si spune "cu o floare nu se face primavara". In Timisoara am decis... -zic Timisoara ca sa mai intru in ritm cu linku' meu, anume timicrossroads plus ceva http-uri- ... ca daca alaturi de floarea aia, plus Pastele, plus ca incep scolile (iar!) mai adaugam si un festival, restant el, intr-adevar, ca doar ni se promite din octombrie, aducem sigur cel putin o primavara, ne golim buzunarele pentru trei, si scriem pentru 7, pana la supradoza - in sensul bun, de data asta- !!

Ca sa fiu mai concisa, ma intrebam azi pe drumul spre casa de ce anume e primavara considerata un "respiro", ca urmare al iernii. Cred ca e mai degraba un adagio sacadat in weekenduri mai mult sau mai putin irosite. Cert e ca in jurul meu oamenii sunt ba ocupati, ba stresati; nimeni nu mai stie de unde sa inceapa, sa lucreze, sa slabeasca, sa vorbeasca; e un fel de urmare, poate patetica! a febrei cumparaturilor pre-sarbatoresti, acum ca am ramas si cu kilogramele in plus, si cu frigiderele goale, si cu casa parasita.

Dar aici ma aflu. Intr-o Timisoara inflorita, dinamica, cu agende incarcate, unde iubesc sa spun ca ma includ, cu orarul meu turbat, cu concursuri, examene, conferinte, concerte la care trebuie sa ajung (pe scena sau in public), cu prieteni ce s-au intors, de mana cu vedem noi cine, si cu cafeaua ce va fi, saptamana asta mai ales, savurata peste tot in oras.

Sarbatorile m-au terminat, m-au perindat inainte si inapoi, de la Partos la Banloc, iar saptamana asta nu numai ca m-a scos dintr-o stare vegetativa, dar m-a si catapultat brutal intr-un vartej, de voie-de nevoie, plin de iluzii, de vise, unde daca mai adaog trei muze pot sa il compar cu cel pe care in seara asta l-am remarcat in MIRÒ: aceasta este culoarea visurilor mele. Spectaol care tin sa mentionez ca mi-a placut! Totusi, nu incerc acum sa fac o descriere care sa atinga standarde, dat fiind in mare parte faptului ca am, cam la 5 minute distanta revelatia "frate, maine e luni!". Deci nu pot decat sa sper ca revin asupra subiectului intr-un moment de concluzie, probabil la finele festivalului.

Suficient. Ma loveste reality check-ul, si repetitiile de maine. Dar ne vedem, marti la DEPECHE/DANCE, si daca ma mai tine orgoliul sa chiulesc de la ce si cat am de lucru, vineri, la Integrala Simfoniilor de Beethoven, si poate mai tarziu, cand Blazzaj intra in peisaj.

joi, 8 aprilie 2010

inca ceva! am ascultat asta in ultimele zile; si scuze pentru imaginea din clip, dar nu am avut rabdare sa gasesc ceva mai sugestiv : )
Mi-am dat seama ca blogul meu merge dupa ora din,,, departe, oricum; de exemplu acum e ora 1:26 am, si just my imagination e undeva pe la 15; de asemenea, am constatat ca nu am sa schimb nici o ora. Oricum, de ceva vreme nu mai dau doi bani pe ora. De ce? Pentru? Tot acolo ajungem. In plus, ma amuza. Asa, usor, putin patetic, demn de o lamentare pe cinste la cafeaua de la orele 4,5 si 6. Pana cand intr-adevar se face 1:27 am, cand imi e somn. In restul zilelor, mai putin azi. Azi incerc doar sa trec peste noaptea asta, peste maine, poimaine, duminica, pana pe luni, cand poate ma adun.
Ce naiba e cu viitorul asta? Serios, cele mai mai dezbateri, cele mai mari probleme, cele mai mai depresii, chirii, carduri, telefoane, chitari si brodmann-uri au cedat in fata lui; al viitorului, zic. Ne depaseste pe toti, iar noi, in loc sa renuntam sa participam la raszboiul asta ce demult a depasit acei istorici 100 de ani si sa ne concentram asupra prezentului, continuam sa ne zbatem. Neincetat.
Sunt ferm convinsa, de altfel, ca in vreo 5,6 ore, exact acolo voi fi si eu; pe baricade; ca un soldat patriot, iubitor de cauza noastra nobila, aka highway to hell. Dar acum, la 1:33 am, prefer sa fiu in prezent, aici, acum, in fata tastei, si sa savurez ce am; sau cu ce am mai ramas. Si imi place sa mentionez, daca tot sunt pe timp de razboi, asa, ca un soldat ce ajunge acasa pentru 2 zile, victoriile; victorii care acum se reduc la magica: asa zile, si esti inca in viata? Magic. Magica si Scarlett, si al ei "tomorrow is another day!"

Si cam atat. E 1:36. Am fost anuntata ca postarea mea nefinalizata a fost salvata automat la 01:36 am. Si sper sa ma intorc duminica, luni, aflandu-ma de preferabil undeva departe, departe de acum.

We fail sau Despre oamenii pe care ii iubim

Defapt, zidim un perete numit omul pe care il iubim; zidim la el din prima zi in care am avut contact cu dansul, de la inceput, de cand ne-am conectat intaia oara; zidim imaginea pe care o vedem, sau pe care vrem sa o vedem, sau pe care am avut-o odata, demult, si insistam sa o pastram.

Problema e ca uneori, (nu mereu!), dar uneori, in spatele zidului se afla chiar persoana. Si acum; cred ca in momentul in care zidul este daramat, si ramanem fata in fata cu omul, nu mai procesam. Nu mai conteaza ca am putea descoperi cine e cu adevarat in fata noastra, dar conteaza ca nu e omul din zid; sau zidul. Imaginea odata formata, odata iubita a omului, aceea conteza. Si poate nimic mai mult, sau cel putin nu atunci.

De parca nu am putea fizic sa acceptam o alta varianta a omului; nu, suntem obisnuiti ca lucrul ala sa fie alb, celalat negru, si ce e gri, e tacere. Parca nu am mai putea sa iubim, parca e un strain, cineva care nu mai e, oarecum.

Si acum intreb, cat de mult vedem omul, si cat e defapt imaginea din capul nostru? Am ajuns sa ma aud vorbind, si sa nu mai imi dau seama cine sunt eu, sau cine e el, sau unde vroiam defapt sa ajungem. De'a dreptul sadic. Inacceptabil.
Totusi, se presupune ca toti suntem impotriva teoriei ce presupune schimbatul oamenilor; se spune ca "luam omu' de bun"; il luam asa cum e, il iubim asa cum e, si el face parte din viata noastra, de acum inainte.
Pana la zid... Pana cand we fail. Epic fail.

In sfarsit, vroiam sa imi cer scuze pentru ca eu mi-am daramat zidul din fata persoanei pe care o respect cel mai mult. Nu doar pentru linistea mea, ci pentru a lui. Asta, si faptul ca acum, fara zid, I feel empty...

miercuri, 7 aprilie 2010

paragraf (III)

[...]Crengile copacului erau singurele care o anuntau despre anotimpuri cand ea traia in gri. Si acum ele anuntau ca e iarna. Iarna prematura, iarna in care incepem sa ne facem griji in legatura cu presupusele calcule gresite despre grade.
Se gandeste sa plece. Asezandu-se pe scaun, isi trecu limba umeda peste buzele uscate, si cauta cu privirea pachetul de tigari. Trebuia sa fie pe acolo, era singura acasa si nu trebuie deci sa il fi ascuns. Intinse mana si reusi sa il apuce de pe scrinul de fier. Isi aprinse tigara dintre cele doua degete din mana stanga, si apoi se lasa pe spate in fotoliu. Deschise geamul, ca sa simta iarna, cu care clar era in contratimp pentru ca era deja ianuarie. Cand a trecut anul? Nu isi amintea nici unde a fost, nici ce a purtat, nici daca Roger a sunat-o si atunci. Se ridica doar pentru a da drumul la muzica; imediat ce ea se tranti inapoi in fotoliu, nocturna pentru vioara si pian de Chopin incepu, cu acel acord minor si tema trista la pian. Cand vioara incepea sa jeleasca tema ignorand parca optimile timide ale pianului, privi clipind cat se putea de rar, fumul ce iesea din tigara. Era parca in ritmul nedefinit al viorii, si nici nu se sfia sa o arate. Dar ea, ea putea sa influenteze pana si asta! A mai tras asadar un fum, si brusc cursul acestuia fu schimbat, dezertand vioara si pianul totodata. Imediat urma concluzia, la vioara, dupa punctul culminant, cand ea lasa sa ii cada o lacrima. Parca si lacrima se prelinse in ritmul trilului cu final intortocheat. [...]

O replica

E o persoana in viata mea, care din cand in cand "arunca" o replica, atat de buna, atat de adevarata, atat de fundamentala, atat de potrivita, incat ma opresc si cateva zile nu mi-o scot din cap. In cele din urma o si inteleg.

you are scared to stay. because you never stay
-zise.

Inca procesez... : )

vineri, 2 aprilie 2010

Febra... Febra si atat

Masini stau la rand in niste cozi interminabile, ne apropiem tot mai mult de stilul bucurestean de a claxona, in timp ce ne grabim hipnotizati spre magazine. Febra cumparaturilor are in mod sigur mari-mari sanse sa duca spre intrarea intr-o pandemie cu abtibilduri sclipicioase, siropoase, toate cu iepuri colorati, cu un Paste Fericit asa, de forma.
Mallu' e plin ochi, pana ce nu mai ramane pic de rezerva de starbucks pentru cumparatorii osteniti, epuizati, pierduti complet in shopping-ul patologic. Chiar si la film se poate spune ca se mai merge, asa, ca un "respiro" plasat intre etajul lui stradivarius si cel al terranovei, ca doar e Parnassus, si ii vezi pe Depp, Heath Ledger si Jude Law in... pot sa fiu foarte subiectiva si sa spun ... cel mai prost film pe care l-am vazut in ultimii ani?
Inainte sa inchei descrierea atmosferei generale, trebuie sa mentionez, asa, cat maxim 3 randuri, ca de la an la an, ma dezgusta tot mai mult mesajele impersonale, ce imi apar in telefon in urma acelui click pe "send message to all of my contacts".

Acum ma opresc. Ori gatim, ori ironizam, si adevarul e ca tot la masa de Pasti ciocnind oua ajungem.
Asa ca prefer sa vorbesc despre ce se intampla cand iesim din bucataria cu miros de cozonaci si dupa ce terminam de sclipicit diverse foste animale. Mai ales pentru ca azi a fost o zi buna, aproape plina, iar eu mi-am baut cafelele de dimineata la ora 2, mai ceva ca'n Paris; nu, azi nu am fost cu Galsworthy, sau cu vreun Forsyte, dar cu cineva langa care nu m-au deranjat (atat de tare!) nici lalelele din geam, nici agitatia de afara si nici cat zahar trebuie pus in cafea. Si a ramas doar ideea ca poti face si o altfel de febra, nu a cumparaturilor, sau a pandemiei, ci una metaforica, una buna, cauzata de el, si uneori de tine.