Logic will take you from A to Z, but imagination will take you everywhere!

joi, 25 februarie 2010

That was then, this is now!


Tineretul actual, sau, ca sa vorbesc mai multe limbi, "tineretul din ziua de azi", au (avem) toti doua mari probleme; nu le poti avea pe amandoua, vorba aia, nu te lacomi!

I. Sindromul "traitului in trecut"
Ne consideram mai degraba stilul anilor... ok, de la '40 incepand, pana prin vremea lui Superunknown a lui Soundgarden. Cu tendinte, nu sinucigase, dar de desfintare a tot ceea ce numim comercialismul sec.21. Asa ca practicam lamentarea despre cum noi nu avem Woodstock, despre cum avem piese de teatru din ce in ce mai "prea moderne", despre cat e de incredibil tot tam-tamul ce se face pe seama lui Avatar.

II. Sindromul "cocalar"
Nu ma pronunt decat cu un exemplu de, vorba aia, un Gigel autentic, cu ochetzi ce aduc a un American gigolo esuat, cu tricouri mulate, parca mereu ude, par frezat si o permanenta nevoie patologica de a "share-ui" cu lumea, interesata, neinteresata, gusturile muzicale; aici refuz sa mai dau nume, ca sunt suficiente pe tarabele din aurora.

Si ca leac... eu ma bucur totusi ca apuc sa merg la Garana jazz festival, ca am bilete la AC/DC, ca mai prind un film fain la televizor, ca exista locuri ca scartz.
Asa ca primul sindrom mai are leac; dar al doilea??
So God... give us back Kurt Cobain and we will send to you Lady Gaga!!

PS: scrierea asta e (in special) pentru Lidia, care nu inceteaza sa imi faca zilele din amuzante in foarte amuzante, cu sarcasmul, teoriile despre acei cocalari, despre kafka, si depresii.
PS 2: ei ii apartine si concluzia cu Give us back...(...)

marți, 23 februarie 2010

??


De ceva vreme imi vine sa zbier, sa urlu la lume un "te iubesc", cat Rusia de mare, cat tot ce un om poate simti. Imi vine sa ma arunc de pe un pod, ca si in Kate and Leopold, doar'doar ajung intr-un alt secol, pe o alta ulita, cu alti oameni, si in mod sigur fara nici unul din sentimentele actuale.
Sau altfel spus, vreau sa evadez din propria'mi ecuatie, vreau sa "ies afara", ca in "din oceanul Pacific...".
Ah, da! si mi-ar placea ca pe fundal sa se auda un I want to break free, atat de convingator incat sa sune a promisiune solemna dintr-un discurs politic!

------just kidding-------

vineri, 19 februarie 2010

me vs. my ego. my ego wins!


Vin de pe balcon de la cristina, unde am stat vreo 10 minute si am privit strada Azuga; multe multe masini parcate, doar cateva lumini la doar cateva apartamente, si un copac ce lovea fereastra, aproape ca inceputul lui Wuthering Heights, de aveam senzatia ca urmeaza sa intre direct si rapid prin geam. Cam atat; se schimba vremea. Windy.

Duc o lupta cu my ego zilele astea; am constatat ca progreseaza rapid in procesul de a ma poseda, pe zi ce trece, pana ajunge la un apogeu de'a dreptul deprimant, in care sunt incapabila sa pun in practica aproape tot ce am invatat (sau cu ce mi-a mai fost infectata mintea) din filmele americane cu happy end. Nu ma refer la multa cafea Starbucks pe strazile New York-ului, sau la diferite metode prin a'mi face parul sa arate "beton" la orice ora din zi. Ma refer la momentele alea cand ai o mare revelatie, ca trebuie sa faci ceva, trebuie sa castigi, sau sa recastigi pe cineva sau ceva.
De asemenea, am constatat ca nu imi iese. DELOC.
momentul in care am diferite revelatii, e momentul in care incep sa port conversatii cu ego-ul meu, exact ca si Gollum.
Asadar...

-Cred ca regret ce am facut!
-Oh, come on, nu poti sa suni! nu poti sa mergi nicaieri, ce vrei, sa ajungi sa iti plangi de mila pentru ca nu a mers?? e doar dezamagire... ramai cu mine, e safe aici. Putem sa fumam o tigara impreuna, sa iti vezi de treaba la pian; vedem si un film de Woody Allen, daca vrei. Nu e superb?
-Banuiesc. Deci sa'nteleg ca nu merita.
-Sigur ca nu! e aberant. Hai mai bine sa mergem in pat, maine ai mult de lucru...

Pana la urma m-am dus in pat. Ma astepta.

marți, 16 februarie 2010

show time


Va amintiti profesorul din The Wall, ce cu replica "What is this, poetry??? Hahahahahahahaha!!!"

Am avut azi o experienta asemanatoare. In loc de poeziile scrise pe caietul de mate, erau acele mici lucruri, talente in ale muzicii romanesti, care azi, timp de 2 ore, au reusit sa starneasca un veritabil fiasco, ajungand chiar sa primeasca (sau sa primim) un fel de titlu de "miez al unei societati mediocre".

Ce complexe de viata, frate, ce comfortably numb? Nu mai conteaza; conteaza ca La bemol majorul nu era La bemol major, era nu stiu ce modulatia lu' peste, sau cel putin asa suna in urechile celor implicati.


"Ma duc si iti trec 8? Meritai? Lasa ca iti trec, firar! Cine mai vrea 10, 9? Dar asta nu ascunde mediocritatea! Ce valori, domle'? Valorile noastre? Sa fim seriosi..."

-simteam ca mi se clatina intelectul intr'adevar- dar showul continua...


"Nu meritati sa se investeasca in voi, nu meritati profesori buni! Ca sa ce? Ca sa ii innebuniti? MEDIOCRII!!! ASTA SUNTETI!!!"

-deja aveam in minte faza din film, in care toti copiii au fetele mutilate, identice, groaznice. In fine, a continuat, cu privirea infricosatoare, peste pianina veche-


"Crezi ca esti neindreptatit? Pai asta e solfegiu, asta e nivel de profesionalism?? E ordinar! Te revolti pentru nestiinta ta? Eu nu am vrut grupa voastra, mi-ati fost bagati pe gat!


-si a continuat solfegiul in La bemol major, care devenise un fel de mars funebru destinat finalului artei.-


Nu o sa iau parti, sau vreun ton declarativ. Doar ca asa am ajuns; ne innebunim unii pe altii, acum ca altii ne-au innebunit pe noi.

duminică, 14 februarie 2010

not today!


so, anul asta am de gand sa ma abtin. am de gand sa ma abtin sa critic cu o foarte mare doza de sarcasm ziua de 14 februarie; fratilor, daca intr-adevar va iubiti azi mai mult ca ieri, ca maine si poimaine, cumparati ursuleti, inimi rosii si multe calorii cu paiete, si fiti fericiti!


eu azi stau acasa, lucrez la Bach si Debussy, beau ceai de scortisoara si ma uit poate la un episod din dr house; si cam atat, las poza si cateva definitii ale ironiei sa vorbeasca.

sâmbătă, 13 februarie 2010

12:03am -> expirat


nu reusesc sa inteleg de ce timpul reuseste, aproape de fiecare data, sa distruga orice forma de afectiune. Este pentru ca intervine analiza psihologica, memoria involuntara? Sau este pentru ca suntem pur si simplu programati, ca emotiile noastre sa aiba un termen de expirare inscriptionat, exact ca si produsele?

in cazul asta, si iubirile au o data de expirare; ca e la doua saptamani dupa primul sarut, 3 luni, nu mai conteaza. Doar ca nu inteleg cum si cele mai mai iubiri, cele mai interesante situatii, cele mai calde trupuri, reusesc sa isi piarda acea "orice forma de afectiune" datorita timpului.

12: 09 am, deja si titlul meu e expirat!

saturday morning


bine, oarecum dimineata. sunt destul de obosita si cu intelectul clatinat de la concertul de aseara, asa ca am sa continui sa beau cafea buna. + jeff beck : )

joi, 11 februarie 2010

libertate'n tara mea!


Astazi, am iesit in pauza la o cafea; ok, cafea si o tigara. Cafeaua ne-am luat-o de la internet cafe, si ne-am postat in fata unui bloc sa savuram. Ca sa fiu mai in detaliu, se discuta despre Enigma Otiliei, despre un anume profesionalism al profesorilor, si despre cat de materialista (sau nu) era Otilia. Oricum, pentru ca eram destui, parerile erau impartite.

Pana ce, dupa vreo 10 minute, un prieten anunta: "ba, nu va uitati acum, dar de sus ne face cineva poze!". Bineinteles ca, subtilitatea se pierde complet in momentul in care intra in joc curiozitatea.

M-am uitat si eu in sus, si brusc aveam senzatia ca sunt intr-un reportaj Britney Spears, si ca ma ascund de paparazzi care oricum apar de te miri de unde. Si sus, o babuta vopsita, statea aproape ascunsa in spatele pervazului si in mana cu un aparat absolut vechi, de prin vremea celui de-al doilea razboi mondial, fotografia mica noastra reunine, cu cafea si romane balzaciene.

Bineinteles, am plecat, si am inceput sa trecem de la cum structureaza Calinescu personajele, la cum femeia misterioasa va trimite la scoala, la politie, la ambasada rusa fotografiile, ceva in genul lui Burn after reading.

Nu, inca nu mi-am ales ce rol sa joc :D, vroiam doar sa subliniez stupiditatea contagioasa din tara mea, si, fara sa vreau, paranoia din capul meu...

miercuri, 10 februarie 2010

happy happy joy joy

proasta, proasta zi. Plus ca ma simt ca cinderella care asteapta miezul noptii cu disperare, doar doar ziua de maine e mai bright and shiny.
Si defapt, cred ca va fi: maine iau bilete la Cranberries in Amsterdam!!!!!!!!!!!!!! si nu e Just my imagination acum. SPER!

In fine, in ultima vreme pe langa cafea, am constatat ca traiesc si din/pentru traseul facut cu pix negru pe o foaie de hartie sifonata, traseu ce consta in:

21Martie - plecam din Budapesta cu avionul pana in Bruxelles, de unde luam trenul pana in Haga, unde stam la niste prieteni...
22- colindam Olanda, si apoi ...
23- CONCERT!!!
si ala e momentul din titlu, happy happy joy joy, in care o sa aud live Zombie, livrat asa chiar de Dolores, =>moment de nirvana.

Ps: suna asa ca un traseu pus la cale de Dean Moriarty si Sal Paradise:D!!

luni, 8 februarie 2010

paragraf

... In coltul peretelui era o panza de paianjen; asa delicata, aproape invizibila; aproape ca te lasa sa alegi daca sa o vezi sau nu. E poate ca umbrele pe care le avem in viata; ele sunt acolo, dar putem alege sa nu le vedem, cel putin nu intotdeauna. Avem tendinta de a lega umbrele de trecut, dar le readucem in prezent pana devine rutina indopata de pseudodrame.
Nu incercam sa creem si reqieme pentru momentele de fericire, ele sunt clar apuse. In schimb esecurile, ele trebuie reparate. E un protocol uman in fiecare dintre noi, care ne impiedica sa ne reluam situatiile gresite din trecut, macar de la jumatate, pentru a le schimba cursul. Si chiar daca reusim in prezent, desigur ca ele raman la fel si in trecut. Vrem sa doboram tipare, vrem sa controlam vantul si vrem sa numaram firele de nisip. Cand omul care a descoperit cate petale are trandafirul a declarat faptul, noi am decis ca trandafirul nu e decat un cliseu, cu toata roseata sa care cerseste stropi de pasiune bolnava, insetata de viata si culoare alba; ca si panza de paianjen ...

sâmbătă, 6 februarie 2010

Si asta ca sa subliniez ca imi place mult de tot muzica lui Horner;;)


Avatar today, status tomorrow?


Pentru ca "drumu'i greu, omatu'i mare" abia mi-am creeat calea printre nameti, spre mall. Dar pentru ca intreaga populatie exclama de cateva luni ca "avatar trebuie, trebuie vazut!", am ajuns, am luat biletele, popcornul, si am pornit in marea aventura 3D, a lui James Cameron si James Horner.
Trebuie cred sa adaog de la inceput ca nu sunt un fan SF, dar apreciez clasicele gen Star Wars.
Si in Avatar e o poveste; si ca sa citez o buna prietena "poate ca tema e intoarcerea la origini"; da, anumite origini, dar nu originile omului simplu, in care totul era alb negru, si nevasta era nevasta, si prezervativul inca nu era nici macar imaginat de mintea umana, ci un fel de fereastra inspre spiritualitatea din jurul nostru, care intr'adevar e peste tot! In natura, in animale, in legatura invizibila dintre sufletele oamenilor.
Totusi, pentru ca abtinerea de la critica pare in opinia mea abtinerea de la o parere, cred ca subiectul, actiunea, sunt supraevaluate; salvarea lumii, povestea de dragoste, discursul pre-batalie... etc.
Singurul lucru de necriticat e din nou, muzica lui James Horner!!!
Si totusi, cand popcornul s-a terminat, si am iesit din sala m-am trezit fata in fata cu afisul de la Inglorious Bastards; clar, oscarul va merge la clasic, la ironie si desigur la Tarantino!!

joi, 4 februarie 2010

Februarie?!


Intotdeauna m-am gandit ca ziua in care o sa incep sa scriu si pe net va fi o zi de toamna, frumoasa, in care in mintea mea vor fi revelatii despre orice, oameni sau muzica, frunze si tigari! In orice caz nu pseudodramele din februarie. In timpul iernii, adevarul e ca imediat ce termin cu examenele, ma limitez la a degera, la vin fiert, si in ultimele doua zile la planuri pentru vineri seara; planuri ce consta in alegerea intre concertul din Setup, Adi Barar and friends - asta daca m-as putea urni din casa, dat fiind rinita de sambata trecuta cu prea multe tigari - sau alegera mai burgheza, de a sta in casa cu Jack Kerouac si William S. Burroughs.
Deci zero inspiratie artistica acum, doar egocentrismul care acum e axat pe ce se mai intampla in timi.